Rareori s-a intamplat cred sa scriu intr-un decurs atat de scurt. Recunosc, am mult timp liber la dispozitie si din nefericire motive de a scrie. Am decis sa scriu pentru ultima oara despre asta. Imi chinuie enorm sufletul si inima sa o fac, traind intr-o (dez)iluzie perpetuua, e timpul sa ma trezesc la realitate.
Vorbeam acum cateva luni de inger. A fost, a vazut, am fost prieteni , am fost cum trebuie. Doar ca, cum am spus mai recent, l-am abandonat, i-am cerut sa plece, i-am spus ca nu suntem compatibili. Intrinsec, nu am fost, pentru ca apartineam unor lumi diferite,dar in realitatea constransa de atunci, eram perfecti. I-am cerut sa plece si a plecat, eventual. As putea sa invinovatesc pe cineva care a facut cum am spus eu ? Nu , nu cred ca as putea mai ales ca a dus o lupta crancena cu mine, sa ma salveze, pentru o ultima oara. Nu l-am lasat, am decis ca trebuie sa depun aport energetic real sa-l distrug. Tocmai cand a realizat ca nu mai sunt salvabil s-a lasat infrant de vanitatea mea nemarginita.
A lasat scutul jos in fata mea si l-am injunghiat fara remuscari sau judecati de constiinta, uitandu-ma in ochii inlacrimati nu din cauza durerii fizice, ci din constientizarea neputintei de a-si duce misiunea la bun sfarsit. M am intors acum, dupa cateva luni, realizand ce am facut. Incepeam sa dezgrop trupul in ideea ca o sa-l invii, sau o sa invie de buna voie vazand ca m-am schimbat. Sapand incepusem sa descopar superficial realitatea urata descompunerea de prea mult timp. Mi-am dat seama ca am venit, prea tarziu si ca ceea ce cautam de fapt,nu era acolo. Era o iluzie. M-am oprit din sapat , gandindu-ma ca nu vreau sa-mi stric amintirea perfecta cu ceva ce nici macar nu reprezenta sufletul ce il cautam. Si am inceput sa plang, la fel cum ingerul a plans de neputinta , asa am facut-o si eu.... si ce-am mai plans si urlat... Cum de eu, cel mai puternic dintre toti, rege printre regi, ajunsesem sclav al propriilor trairi. Inainte sa pun pamantul la loc m-am gandit la toate lucrurile bune, la ce a fost inainte si ca nimic nu va putea inlocui ceea ce a fost. Mi-am dat seama ca voi trebui sa port pe maini sangele si remuscarile din clipa fatidica. Diferenta era ca eu eram viu, iar ingerul era mort.
Asa ca am plecat spre o noua viata, cat de repede am putut, incercand sa alerg totusi miscandu-ma din ce in ce mai incet cu un efort depus din ce in ce mai mare. Ingerul reaparuse. Doar ca nu era el, nu era el , era schimbat, era fix ce am jurat amandoi ca nu o sa ajunga niciodata. Am incercat sa-l dobor, dandu-mi seama devreme ca este de neinvins. Am ales sa fug ceea ce asta fac si voi face, pentru ceva vreme. Sper doar, sa oboseasca el inainte sa obosesc eu.
Facand un mic rezumat la ceea ce pare o poveste cretina fara niciun sens. Ingerul reprezinta partea care m-a facut sa vad altfel viata si a contribuit real la dezvoltarea mea personala iar pentru asta va ramane etern in inima mea. Am incercat recent sa vorbesc cu fata ( devine repetitiv ingerul, iar "el" deja suna ca o idila homosexuala) doar ca sa constat cu dezamagire, ca ceea ce cautam eu, nu mai era demult si ca pur si simplu vorbeam cu o alta persoana, o alta entitate, trasa prin acelasi corp. Lucrurile noastre , ale mele si ale persoanei din trecut a carui moarte sunt autor moral, incep usor usor sa dispara, devenind un simplu lux nostalgic in cutia cu amintiri din copilarie.
Poate nu am apreciat suficient cand a trebuit, poate nu am facut tot ce mi-a stat in putere. Sincer sa fiu ,raul a fost facut. Pentru ca as fi putut sa sap, sa sap si sa scot trupul descompus al ingerului si sa-l invii, dar oricat de mult mi-as dori, nu o sa fie acelasi lucru, nu o sa fie ceea ce o sa caut si o sa fie doar un element de durere si nu as putea sa trec peste imperfectiunile creeate de reinviere. Pentru ca nu sunt Dumnezeu si nu am puterea de a reinvia oameni, pot doar sa ii pansez si sa le ofer o solutie de mijloc, dar niciodata nu as putea sa am pretentia ca am puterea sa fac lucrurile cum erau in trecut.
Mi-am dorit sa fiu copil, sa raman copil. Inca odata soarta rade de mine si imi arata ca e cazul sa ma maturizez. Nu vreau sa ma maturizez tocmai pentru ca realizez cat de urat e de fapt, chiar istoricul jurnalului astuia fiind cel mai bun exemplu. De la lucruri nesemnificative precum frustrari pe jocuri , pana la lucruri care imi zguduie integritatea morala. Probabil o sa o fac, pentru ca va trebui sa ma adaptez si sa merg mai departe. Imi doresc doar sa nu o comit a doua oara. Cat despre fata... n-a fost sa fie, nu poti sa faci si bani si poezie.
Never again.
Vorbeam acum cateva luni de inger. A fost, a vazut, am fost prieteni , am fost cum trebuie. Doar ca, cum am spus mai recent, l-am abandonat, i-am cerut sa plece, i-am spus ca nu suntem compatibili. Intrinsec, nu am fost, pentru ca apartineam unor lumi diferite,dar in realitatea constransa de atunci, eram perfecti. I-am cerut sa plece si a plecat, eventual. As putea sa invinovatesc pe cineva care a facut cum am spus eu ? Nu , nu cred ca as putea mai ales ca a dus o lupta crancena cu mine, sa ma salveze, pentru o ultima oara. Nu l-am lasat, am decis ca trebuie sa depun aport energetic real sa-l distrug. Tocmai cand a realizat ca nu mai sunt salvabil s-a lasat infrant de vanitatea mea nemarginita.
A lasat scutul jos in fata mea si l-am injunghiat fara remuscari sau judecati de constiinta, uitandu-ma in ochii inlacrimati nu din cauza durerii fizice, ci din constientizarea neputintei de a-si duce misiunea la bun sfarsit. M am intors acum, dupa cateva luni, realizand ce am facut. Incepeam sa dezgrop trupul in ideea ca o sa-l invii, sau o sa invie de buna voie vazand ca m-am schimbat. Sapand incepusem sa descopar superficial realitatea urata descompunerea de prea mult timp. Mi-am dat seama ca am venit, prea tarziu si ca ceea ce cautam de fapt,nu era acolo. Era o iluzie. M-am oprit din sapat , gandindu-ma ca nu vreau sa-mi stric amintirea perfecta cu ceva ce nici macar nu reprezenta sufletul ce il cautam. Si am inceput sa plang, la fel cum ingerul a plans de neputinta , asa am facut-o si eu.... si ce-am mai plans si urlat... Cum de eu, cel mai puternic dintre toti, rege printre regi, ajunsesem sclav al propriilor trairi. Inainte sa pun pamantul la loc m-am gandit la toate lucrurile bune, la ce a fost inainte si ca nimic nu va putea inlocui ceea ce a fost. Mi-am dat seama ca voi trebui sa port pe maini sangele si remuscarile din clipa fatidica. Diferenta era ca eu eram viu, iar ingerul era mort.
Asa ca am plecat spre o noua viata, cat de repede am putut, incercand sa alerg totusi miscandu-ma din ce in ce mai incet cu un efort depus din ce in ce mai mare. Ingerul reaparuse. Doar ca nu era el, nu era el , era schimbat, era fix ce am jurat amandoi ca nu o sa ajunga niciodata. Am incercat sa-l dobor, dandu-mi seama devreme ca este de neinvins. Am ales sa fug ceea ce asta fac si voi face, pentru ceva vreme. Sper doar, sa oboseasca el inainte sa obosesc eu.
Facand un mic rezumat la ceea ce pare o poveste cretina fara niciun sens. Ingerul reprezinta partea care m-a facut sa vad altfel viata si a contribuit real la dezvoltarea mea personala iar pentru asta va ramane etern in inima mea. Am incercat recent sa vorbesc cu fata ( devine repetitiv ingerul, iar "el" deja suna ca o idila homosexuala) doar ca sa constat cu dezamagire, ca ceea ce cautam eu, nu mai era demult si ca pur si simplu vorbeam cu o alta persoana, o alta entitate, trasa prin acelasi corp. Lucrurile noastre , ale mele si ale persoanei din trecut a carui moarte sunt autor moral, incep usor usor sa dispara, devenind un simplu lux nostalgic in cutia cu amintiri din copilarie.
Poate nu am apreciat suficient cand a trebuit, poate nu am facut tot ce mi-a stat in putere. Sincer sa fiu ,raul a fost facut. Pentru ca as fi putut sa sap, sa sap si sa scot trupul descompus al ingerului si sa-l invii, dar oricat de mult mi-as dori, nu o sa fie acelasi lucru, nu o sa fie ceea ce o sa caut si o sa fie doar un element de durere si nu as putea sa trec peste imperfectiunile creeate de reinviere. Pentru ca nu sunt Dumnezeu si nu am puterea de a reinvia oameni, pot doar sa ii pansez si sa le ofer o solutie de mijloc, dar niciodata nu as putea sa am pretentia ca am puterea sa fac lucrurile cum erau in trecut.
Mi-am dorit sa fiu copil, sa raman copil. Inca odata soarta rade de mine si imi arata ca e cazul sa ma maturizez. Nu vreau sa ma maturizez tocmai pentru ca realizez cat de urat e de fapt, chiar istoricul jurnalului astuia fiind cel mai bun exemplu. De la lucruri nesemnificative precum frustrari pe jocuri , pana la lucruri care imi zguduie integritatea morala. Probabil o sa o fac, pentru ca va trebui sa ma adaptez si sa merg mai departe. Imi doresc doar sa nu o comit a doua oara. Cat despre fata... n-a fost sa fie, nu poti sa faci si bani si poezie.
Never again.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu