Abuzandu-mi in continuare aceasta latura artistica cam sovaielnica am decis sa-mi satisfac placerea naturala de a scrie. De fapt, nu e o placere naturala, dar totusi , e unul din putinele lucruri care ma fac sa simt ceva, as indrazni sa zic eu, ca ... ca ma fac sa traiesc...
Mereu am incercat sa-mi raspund la eternele intrebari, cine sunt eu de fapt? care e rolul meu? ce sunt eu? Consider ca un om adevarat puternic si cu un minim control asupra mediului inconjurator ar trebui sa fie capabil sa raspunda la aceste intrebari. Nu pun problema existentialitatii, ce trebuie sa fac eu pe pamant, cum de am venit, unde o sa ajung, daca o sa ma conserv ( daca o sa-mi pastrez mintea, sufletul) daca sunt doar o animala pseudo rationala care incearca sa desluseasca mistere ale vietii care sunt inventate de alte animale, la fel de pseudo rationale.
Nu, imi pun problema cine sunt eu, ce reprezint, adica care e cartea mea de vizita. In cazul de fata simt ca sunt cam la 3 metri sub , adica mort. Simt ca am ajuns la o ratare care in mod magic, nu ma surprinde. E o ratare dureroasa, pentru ca e vorba despre mine dar care era oarecum previzibila in mintea mea, inacceptabila intrinsec. Cam asa s-au intors demonii, fantasmagoric asa numitele griji. Griji de sine, griji care tind din nou in existenta. Totul se leaga de fiinta umana si ce vrea. In cazul de fata sunt atat de coplesit de acesti demoni incat as fi capabil sa ma mint chiar si pe mine si sa zic ca existenta mea s-ar putea rezuma la a trai de la luna la luna pe 15 milioane la carrefour. Si totusi e o solutie usoara, accesibila , la indemana, pe care culmea , foarta multa lume o ... imbratiseaza, pentru ca nu intotdeauna e vorba de o alegere. La mine s-ar pune problema de o alegere. As alege sa imi consum sufletul incercand sa par ca am ceva sau sa nu mi-l consum si sa am altceva, totul fiind de fapt nimic, o porcarie. Citisem undeva acum ceva vreme, ca cica viata ar fi o masina care va face accident la un moment dat fara supravietuitori, iar pasagerii transpusi prin oamenii care trec prin viata s-ar bate pentru locuri prin asa zisele posesii materiale. Intradevar, parca mi-ar conveni sa mor cu aer conditionat, un pic mai mult spatiu si sa fiu acolo in momentul impactului, dar la urma urmei, si ala din spate, tot acolo e.
De multe ori ma gandesc ca ce zic sfideaza logica sau bunul simt, ceea ce e cat se poate de realist si palpabil, nu ca nu as face parte din lumea asta sau ca as fi eu vreun nu stiu ce zeu sau neinteles de societate , pentru ca si societatea asta, face un abuz, rapeste individualizarea , rapeste omul, rapeste eul. E foarte misto ca societatea e compusa in mare parte de oameni cu principii standard comune, dar cu cat avansezi pe o scara psihologica cu atat oamenii se individualizeaza si sunt greu de caracterizat si de prevazut, totusi, fac apartenenta la acelasi lucru, definit.... simplu si rigid... societate.
Si totusi societatea asta, asa infima si nasoala cum e, ramane cea mai valida scara de valori pentru un individ. Pentru ca tare ma gandesc , eu cel putin, de cate ori, faci ca om , un consens cu tine, fara sa ceri aprobarea indirecta a societatii, incepand de la chestii primare precum hainele. Nu te gandesti ca ai putea sa te duci in pijamale la munca, doar pentru ca ar fi confortabil, te gandesti ca automat vei fi stigmatizat, de alti dubiosi participanti la societate, care poate, in adancul sufletului, ar veni si ei in pijamale, dar nu ar face-o sau au ucis acest gand de mult, gandidu-se la randul lor ca sunt dubiosi ca tine care sa ii judece. E o spirala vicioasa. Si totusi , v-ati intreba ce vreau sa zic aici, pentru ca de scris scriu , dar esenta nu e eu cel putin simt ca pierd calea, bine, am pierdut-o de mult, ma refer ca pierd firul ... epic. Societatea din perspectiva mea cel putin poate fi catalogata ca fiind cea mai nemiloasa sabie cu doua taisuri, pentru ca prin societate se defineste capacitatea umana de a infiinta structuri valide si pertiente de mai multi indivizi , dar totusi, aceasta societate iti rapeste caracteristica intrinseca umana.... individualitatea, capacitatea de a fi tare pe ceva ce crezi tu, nu pe ce crede altul. Pentru ca fiecare om, are visul lui, pe care nu il spune la nimeni, uneori de frica, de frica de a fi catalogat pueril sau ... impotriva bunului simt si e pacat, e pacat pentru ca asa acel om ucide speranta de a bate societatea.
Recent m-am gandit serios la ideea de a scrie o carte. Gandindu-ma realist sa fac acest lucru si nu, nu pentru vreo schema economica dubioasa, ca nu se castiga din asa ceva si sincer sunt bucuros , ca intradevar autenticitatea si talentul vin cand nu sunt .... stimulate, ca sa zic asa, de chestii colaterale precum bani, averi, faima , ci pur si simplu nevoia de a face altceva. E ca si cum te-ai duce la pescuit ca sa vezi cum e sa prinzi pesti si apoi sa le dai drumul, eh si ajungi in dogma... tu cu ce ramai in tigaie? Evitand aceasta problema care ma macina pe mine si pe alte 7 miliarde de oameni, eu am zis ca as fi capabil sa scriu o carte si totodata nu as fi capabil. In primul rand ma gandesc ca ar trebui sa fac o secventionare destul de clara si o paragrafare destul de serioasa si concisa sau cel putin sa am cunostinta de tehnicile primare de redactare. Apoi ideea poetica... despre ce ar putea sa fie cartea asta... despre mine, cine sunt eu? cum as putea sa fac ceva despre mine, daca eu nu stiu cine sunt? sau culmea, sa fie fix cartea acel ceva care sa ma defineasca? Ar fi magnfic si totodata derizoriu sa fie creatia mea cea care ma defineste, progenitura mea asa zis, intelectuala . Si apoi, cine ar citi-o ? Eu as face-o pentru ca ar fi vorba de mine si mna, as face foarte multe chestii care imi implica actiunile mele. Dar altcineva de ce ar face-o. Probabil sunt unii ca mine, de fapt sigur, care au facut lucrul asta si au avut rabdarea si bunul simt sa tina cont si de structura si modul de a scrie o carte. De ce as mai bun eu decat ei? De ce m-ar alege pe mine cineva din exterior , comparat cu ei? Si totusi, ma consider capabil sa fac asa ceva, cred ca pot si o voi face. Dar mai intai, vreau sa urc la ceruri sa am ce povesti anume. Si apoi realizez ca am simtit si simt in continuare aceasta urcare spre cer continua si absoluta si desi nu pare, sunt deja la ceruri, asteptand sa iau totul si sa raman cu nimic, sa dau mai departe.
O seara nu foarte magnifica, chiar groaznica, terifianta, sfasietoare , macabra, apocaliptica si totusi, atat de ... sinistru capabila sa ... satisfaca nevoia de auto-cultivare.
Mereu am incercat sa-mi raspund la eternele intrebari, cine sunt eu de fapt? care e rolul meu? ce sunt eu? Consider ca un om adevarat puternic si cu un minim control asupra mediului inconjurator ar trebui sa fie capabil sa raspunda la aceste intrebari. Nu pun problema existentialitatii, ce trebuie sa fac eu pe pamant, cum de am venit, unde o sa ajung, daca o sa ma conserv ( daca o sa-mi pastrez mintea, sufletul) daca sunt doar o animala pseudo rationala care incearca sa desluseasca mistere ale vietii care sunt inventate de alte animale, la fel de pseudo rationale.
Nu, imi pun problema cine sunt eu, ce reprezint, adica care e cartea mea de vizita. In cazul de fata simt ca sunt cam la 3 metri sub , adica mort. Simt ca am ajuns la o ratare care in mod magic, nu ma surprinde. E o ratare dureroasa, pentru ca e vorba despre mine dar care era oarecum previzibila in mintea mea, inacceptabila intrinsec. Cam asa s-au intors demonii, fantasmagoric asa numitele griji. Griji de sine, griji care tind din nou in existenta. Totul se leaga de fiinta umana si ce vrea. In cazul de fata sunt atat de coplesit de acesti demoni incat as fi capabil sa ma mint chiar si pe mine si sa zic ca existenta mea s-ar putea rezuma la a trai de la luna la luna pe 15 milioane la carrefour. Si totusi e o solutie usoara, accesibila , la indemana, pe care culmea , foarta multa lume o ... imbratiseaza, pentru ca nu intotdeauna e vorba de o alegere. La mine s-ar pune problema de o alegere. As alege sa imi consum sufletul incercand sa par ca am ceva sau sa nu mi-l consum si sa am altceva, totul fiind de fapt nimic, o porcarie. Citisem undeva acum ceva vreme, ca cica viata ar fi o masina care va face accident la un moment dat fara supravietuitori, iar pasagerii transpusi prin oamenii care trec prin viata s-ar bate pentru locuri prin asa zisele posesii materiale. Intradevar, parca mi-ar conveni sa mor cu aer conditionat, un pic mai mult spatiu si sa fiu acolo in momentul impactului, dar la urma urmei, si ala din spate, tot acolo e.
De multe ori ma gandesc ca ce zic sfideaza logica sau bunul simt, ceea ce e cat se poate de realist si palpabil, nu ca nu as face parte din lumea asta sau ca as fi eu vreun nu stiu ce zeu sau neinteles de societate , pentru ca si societatea asta, face un abuz, rapeste individualizarea , rapeste omul, rapeste eul. E foarte misto ca societatea e compusa in mare parte de oameni cu principii standard comune, dar cu cat avansezi pe o scara psihologica cu atat oamenii se individualizeaza si sunt greu de caracterizat si de prevazut, totusi, fac apartenenta la acelasi lucru, definit.... simplu si rigid... societate.
Si totusi societatea asta, asa infima si nasoala cum e, ramane cea mai valida scara de valori pentru un individ. Pentru ca tare ma gandesc , eu cel putin, de cate ori, faci ca om , un consens cu tine, fara sa ceri aprobarea indirecta a societatii, incepand de la chestii primare precum hainele. Nu te gandesti ca ai putea sa te duci in pijamale la munca, doar pentru ca ar fi confortabil, te gandesti ca automat vei fi stigmatizat, de alti dubiosi participanti la societate, care poate, in adancul sufletului, ar veni si ei in pijamale, dar nu ar face-o sau au ucis acest gand de mult, gandidu-se la randul lor ca sunt dubiosi ca tine care sa ii judece. E o spirala vicioasa. Si totusi , v-ati intreba ce vreau sa zic aici, pentru ca de scris scriu , dar esenta nu e eu cel putin simt ca pierd calea, bine, am pierdut-o de mult, ma refer ca pierd firul ... epic. Societatea din perspectiva mea cel putin poate fi catalogata ca fiind cea mai nemiloasa sabie cu doua taisuri, pentru ca prin societate se defineste capacitatea umana de a infiinta structuri valide si pertiente de mai multi indivizi , dar totusi, aceasta societate iti rapeste caracteristica intrinseca umana.... individualitatea, capacitatea de a fi tare pe ceva ce crezi tu, nu pe ce crede altul. Pentru ca fiecare om, are visul lui, pe care nu il spune la nimeni, uneori de frica, de frica de a fi catalogat pueril sau ... impotriva bunului simt si e pacat, e pacat pentru ca asa acel om ucide speranta de a bate societatea.
Recent m-am gandit serios la ideea de a scrie o carte. Gandindu-ma realist sa fac acest lucru si nu, nu pentru vreo schema economica dubioasa, ca nu se castiga din asa ceva si sincer sunt bucuros , ca intradevar autenticitatea si talentul vin cand nu sunt .... stimulate, ca sa zic asa, de chestii colaterale precum bani, averi, faima , ci pur si simplu nevoia de a face altceva. E ca si cum te-ai duce la pescuit ca sa vezi cum e sa prinzi pesti si apoi sa le dai drumul, eh si ajungi in dogma... tu cu ce ramai in tigaie? Evitand aceasta problema care ma macina pe mine si pe alte 7 miliarde de oameni, eu am zis ca as fi capabil sa scriu o carte si totodata nu as fi capabil. In primul rand ma gandesc ca ar trebui sa fac o secventionare destul de clara si o paragrafare destul de serioasa si concisa sau cel putin sa am cunostinta de tehnicile primare de redactare. Apoi ideea poetica... despre ce ar putea sa fie cartea asta... despre mine, cine sunt eu? cum as putea sa fac ceva despre mine, daca eu nu stiu cine sunt? sau culmea, sa fie fix cartea acel ceva care sa ma defineasca? Ar fi magnfic si totodata derizoriu sa fie creatia mea cea care ma defineste, progenitura mea asa zis, intelectuala . Si apoi, cine ar citi-o ? Eu as face-o pentru ca ar fi vorba de mine si mna, as face foarte multe chestii care imi implica actiunile mele. Dar altcineva de ce ar face-o. Probabil sunt unii ca mine, de fapt sigur, care au facut lucrul asta si au avut rabdarea si bunul simt sa tina cont si de structura si modul de a scrie o carte. De ce as mai bun eu decat ei? De ce m-ar alege pe mine cineva din exterior , comparat cu ei? Si totusi, ma consider capabil sa fac asa ceva, cred ca pot si o voi face. Dar mai intai, vreau sa urc la ceruri sa am ce povesti anume. Si apoi realizez ca am simtit si simt in continuare aceasta urcare spre cer continua si absoluta si desi nu pare, sunt deja la ceruri, asteptand sa iau totul si sa raman cu nimic, sa dau mai departe.
O seara nu foarte magnifica, chiar groaznica, terifianta, sfasietoare , macabra, apocaliptica si totusi, atat de ... sinistru capabila sa ... satisfaca nevoia de auto-cultivare.
