Stateam intr-o stare larvara incubatorie dupa o zi lunga si nasoala ca o pula de negru si am fost atacat de niste vechi ganduri sau cel putin... asa zise idei. Uneori ma gandeam cum ar fi sa fug. Sa dispar cu totul, sa nu ofer nicio explicatie nimanui, nici macar mie. Sa dispar cu totul sa incetez sa exist in vietile tuturor care ma cunoscut catusi de putin, fizic vorbind cel putin.
E foarte asemanator ca si cum ai muri. Doar ca as exista in continuare, undeva. Nu ar fi ca si cum as fi la 3 metri sub si gata, aia a fost, capat de linie, s-a terminat biletul etc. Ma gandeam cum ar fi sa fug adica efectiv sa nu mai cunosc pe nimeni si totodata sa am puterea de a face lucrul asta, ca si cum mi-as inscena propria moarte, deja intru in zona lui Makaveli sau 2pac cum se mai zice in mass media-ul asa zis underground dar nu foarte underground. Dar ma gandesc, nu foarte serios ce e drept, la ideea de a imi inscena propria moarte. E o lupta continua intre mine, ratatul care desi are o viata inainte, s-a ratat, e ca si cum te-ai impiedicat deja cand ai intrat pe scena vietii, rugandu-te sa nu ajungi in stadiul sa cazi si publicul sa rada de tine. Sa fugi de fapt sa dispari sa iti inscenezi propria moarte ar fi ca si cum ai fugi atunci, in ultima clipa de pe scena, sa nu inteleaga nimeni ce s-a intamplat si sa se gandeasca ca a fost poate, doar o greseala.
Intrinsec, asta si e, o greseala, dar nu a lor ca au platit biletul, ci a mea ca am crezut ca pot sa duc un asemenea spectacol la o asemenea anvergura. E ceva dubios care se manifesta ca o oscilatie din ce in ce mai mare, cu o amplitudine continuu crescatoare asteptand cu frica momentul cand voi iesi din domeniul de definitie. Dar cum as putea eu oare sa ma gandesc la o limita in conditia in care eu nu mi-o pot imagina. Dar hei, vorbeam de ideea sa-mi inscenez propria moarte. Trecand peste impedimentul real, material, palpabil, imi permit sa sar peste etapa pregatitoare si sa-mi asum reusita cel putin proiectata imaginar. Ce incepe deja sa ajunga oarecum in zona limitei chiar si a imagniarului e ce s-ar intampla dupa, care ar fi certitudinea pe care mi-as dori sa o aleg.
As fi capabil sa-mi asum acest hard reboot si sa fiu altceva? Si eventual sa ranesc niste oameni pana la urma nevinovati? Ce e drept, nu i-am ales eu, nici ei nu m-au ales pe mine, pot doar sa o declar o mutualitate sau o intalnire intamplatoare dar nu chiar asa de intamplatoare, suna sec, nu-mi place . Dar as vrea sa fug, as vrea sa fug cu adevarat. Si totusi nu as face-o. Si aici nu ma refer la ideea ca nu as fi capabil sa fug intr-o zi calduroasa de vara la granita si sa ma duc oriunde doar cu buletinul. Tiganii au reusit, eu stiu si engleza, pizda ma-sii nu o fi asa greu , acum mna, ma gandesc ca nu e imposibil. Ar sfida rationamentul dar nu ar fi ceva care sa fie imposibil de proiectat in realitate. Dar desi mi-as dori sa fug, nu as face-o tocmai in ideea ca probabil as ramane acelasi. Luptandu-ma cu propriile idei si as ramane in continuare eu, cel mai mare dusman pentru mine , distrugandu-ma din interior, incet , temperat si fara o predictie exacta de distrugere completa.
E foarte asemanator ca si cum ai muri. Doar ca as exista in continuare, undeva. Nu ar fi ca si cum as fi la 3 metri sub si gata, aia a fost, capat de linie, s-a terminat biletul etc. Ma gandeam cum ar fi sa fug adica efectiv sa nu mai cunosc pe nimeni si totodata sa am puterea de a face lucrul asta, ca si cum mi-as inscena propria moarte, deja intru in zona lui Makaveli sau 2pac cum se mai zice in mass media-ul asa zis underground dar nu foarte underground. Dar ma gandesc, nu foarte serios ce e drept, la ideea de a imi inscena propria moarte. E o lupta continua intre mine, ratatul care desi are o viata inainte, s-a ratat, e ca si cum te-ai impiedicat deja cand ai intrat pe scena vietii, rugandu-te sa nu ajungi in stadiul sa cazi si publicul sa rada de tine. Sa fugi de fapt sa dispari sa iti inscenezi propria moarte ar fi ca si cum ai fugi atunci, in ultima clipa de pe scena, sa nu inteleaga nimeni ce s-a intamplat si sa se gandeasca ca a fost poate, doar o greseala.
Intrinsec, asta si e, o greseala, dar nu a lor ca au platit biletul, ci a mea ca am crezut ca pot sa duc un asemenea spectacol la o asemenea anvergura. E ceva dubios care se manifesta ca o oscilatie din ce in ce mai mare, cu o amplitudine continuu crescatoare asteptand cu frica momentul cand voi iesi din domeniul de definitie. Dar cum as putea eu oare sa ma gandesc la o limita in conditia in care eu nu mi-o pot imagina. Dar hei, vorbeam de ideea sa-mi inscenez propria moarte. Trecand peste impedimentul real, material, palpabil, imi permit sa sar peste etapa pregatitoare si sa-mi asum reusita cel putin proiectata imaginar. Ce incepe deja sa ajunga oarecum in zona limitei chiar si a imagniarului e ce s-ar intampla dupa, care ar fi certitudinea pe care mi-as dori sa o aleg.
As fi capabil sa-mi asum acest hard reboot si sa fiu altceva? Si eventual sa ranesc niste oameni pana la urma nevinovati? Ce e drept, nu i-am ales eu, nici ei nu m-au ales pe mine, pot doar sa o declar o mutualitate sau o intalnire intamplatoare dar nu chiar asa de intamplatoare, suna sec, nu-mi place . Dar as vrea sa fug, as vrea sa fug cu adevarat. Si totusi nu as face-o. Si aici nu ma refer la ideea ca nu as fi capabil sa fug intr-o zi calduroasa de vara la granita si sa ma duc oriunde doar cu buletinul. Tiganii au reusit, eu stiu si engleza, pizda ma-sii nu o fi asa greu , acum mna, ma gandesc ca nu e imposibil. Ar sfida rationamentul dar nu ar fi ceva care sa fie imposibil de proiectat in realitate. Dar desi mi-as dori sa fug, nu as face-o tocmai in ideea ca probabil as ramane acelasi. Luptandu-ma cu propriile idei si as ramane in continuare eu, cel mai mare dusman pentru mine , distrugandu-ma din interior, incet , temperat si fara o predictie exacta de distrugere completa.
