Radius

Incerc sa urc inapoi din infern, oarecum trecand printr-un dubios purgatoriu spre succes sau fericire sau perfectiune cum i se mai zice. Cred ca idealul fiecaruia e sa atinga o asa zisa perfectiune fara sa stie ce sa faca cu ea ulterior sau sa o cunoasca intrinsec... e ca asa li s-a zis, ca fericirea reprezinta cuanta tuturor valorilor bune si ca prin ea putem defini bunastarea unui individ. Perfect de acord si adevarat , dar ce se intampla cand cineva refuza perfectiunea. Aceasta perfectiune reprezinta si responsabilitati. Desi cred in perfectiune, nu cred in perfectiunea absoluta ( pleonasm a?) , tocmai ca poate exista o perfectiune ... mai... potrivita sa zicem asa.

Si poate nu esti pregatit sa intri in perfectiune, poate de fapt asta e problema multor oameni, inclusiv a mea. Poate nu pot sa duc in spate perfectiunea. Ca un overworkcharge. Esti doar un oarecare , care se crede special. Tot ce ai de partea ta e vorba ca niciun fulg de zapada nu se considera responsabil de o avalansa.
Perfectiunea nu exista, in termeni pur teoretici, practic poti sa ti-o alegi, sa ti-o modelezi si intr-un final sa ajungi la ea. Nu intr-un regim permanent, mai degraba intr-un tranzitoriul, fix acea portiune cand treci dintr-o stare intr-alta, acolo se produce perfectiunea, e scurta, uneori nici macar nu e notabila , dar se petrece. E chintesenta individului de a se depasi si a face ceva. Pentru ca efortul e sa urci pe treapta urmatoare nu sa mergi pe ea. E ca un salt, care ai nevoie de timp si tactica sa il reusesti. In general as fi continuat , dar am uitat ideea fundamentala... nici nu e de mirare, asta e un draft de acum 3 luni ... normal ca plm nu mai stiu ce idee as fi putut sa am ...

Constiinta rationalul sufletul impredictibilul

Cel mai dubios lucru e cand ai parte de surprize cand deja crezi ca ai acoperit tot. Si nu e ca as fi vreun obsedat de control sau vreun cacat de genul, pur si simplu iti strica planurile si calculele.
Intradevar cea mai mare batalie care se poate duce, la nivel psihic, e cu tine, cel putin eu nu am gasit vreun adversar mai de temut...decat eu insumi.

Desi iti stii adversarul si slabiciunile, nu poti sa creezi o metoda de a razbi de a castiga. Si lucrul asta e cand trebuie sa iei o decizie, o alegere fortata , pe care trebuie sa o faci inevitabil. Si o faci... si te gandesti daca e bine ce ai facut sau daca era bine sa faci alegerea aia in primul rand. Si te gandesti si te intrebi si nu poti dormi si te consuma usor usor. Intre timp apare unda de rezonanta a alegerii si primesti un al2lea futai mintal. Odata de la tine, nefiind sigur pe ceea ce ai facut, iar apoi din partea alegerii care duce la niste reactii, repercursiuni, ma rog. Vechea poveste cauza si efect.

Si nu te increzi in nimeni decat in tine, gandindu-te ca esti guvernatorul propriilor actiuni si meh, e vorba aia, decat sa o comit pe greseala altuia, macar o fac pe greseala mea si sunt impacat. In speta o greseala tot o greseala e, oricum ar fi, dar relevanta cauzei e penrtu a o remedia , repara, sau a nu fi repetata cel putin. Si iti pare rau, ca apare socul ala de unda si totul incepe usor usor sa se prabuseasca. Incerci sa ramai calm, sa iti urmezi scopul urmarind ultima particula de lumina intr-un nor de ceata. Si te rogi sa fie bine si sa fie ce trebuie, dar nu poti ca e ca si cum te-ai ascunde intr-o baraca extenuat dupa cat ai alergat de un taifun. Si deja taifunul se apropie si iti dai seama ca decizia , poate, e... irelevanta. Si atunci se produce de-click ul. Iesi din baraca si infrunti taifunul. Normal, esti luat pe sus invartit , trantit, spart si dupa aterizezi undeva... si cam atat... liniste.

Si te bucuri de linistea aia si te gandesti ca pretul... nu a fost asa de mare, ca te-ai fi asteptat la mai rau. Ai scapat de taifun...ce nu stii inca e ca nu ai scapat de tine. Si reapare eul tau, asa zis pozitiv, tu imbracand mantia rautatii si a alegerii gresite. Si iti bagi pula si te bati cu el , il iei drept impostor. In general mi se pare un paradox ca aparatorii pacii sa poarte arme. Ce apara de fapt? PACEA nealegand-o sau apara PACEA cu arme? ha, ce cacat. Si il bati, dar fix inainte de lovitura capitala, te opresti si ti se face mila. Iti dai seama ca te distrugi intrinsec pe tine si alegi sa te opresti. Nu intelege, vede doar o oportunitate, se ridica cu ultimile puteri si te doboara, dar esti impacat pentru ca in mintea ta, ai facut alegerea corecta si culmea... ai fost alegerea corecta in tot acest timp. Sau poate nu si asa a fost sa fie sa castige el. Cui ii mai pasa, ultimul lucru care ti-l amintesti e apropiindu-se de tine cu pasi marunti. Si te trezesti, in acelasi loc dar fara el prin preajma? Sa fi luat aceiasi decizie ? Dubios, realizezi ca totusi dusmanul nu e el, sau daca exista un dusman, e impropriu zis dusman, o sa o numim simplu cauza.

Vrei sa afli cauza vrei sa intelegi ce se petrece. Dar esti prea ranit. Afli eventual, nu complet, partial, te intelegi pe tine, ajungi la sursa la nucleul tau existential si intelegi. Si decizi sa renunti, asemanator principiului, doar mortii au vazut sfarsitul razboiului. Si renunti, nu asa e firea ta, totusi o faci, consideri ca e suficient si ca nu mai poti. Pur si simplu unele povesti nu au final glorios si nu sunt facute sa inspire, asta e una dintre ele, cred... sper sa aflu contrariul ... macar

Descopera supereroul din tine

Mda , nu am mai fost de ceva timp prin preajma, ocupat si rapus de tot felul de alte griji , cum ar fi ratarea personala iminenta care in cazul de fata e... cat se poate de problematica. Lasand deoparte aspectele vietii reale care sa fiu onest incep din ce in ce mai mult sa se agraveze ca un bolnav in stadiu terminal, decid sa omor un pic timpul pe care il am , vorbind despre imaginar, macar asta nu are limite. Bine de fapt ma intereseaza sa vorbesc despre dualismul realitate-fictiune.

Recunosc, izvorul si samanta abordarii acestui topic apare fix din faptul ca m-am intoxicat cu ideea de supereroi si faze de genul. Nu chiar in zona extrema in care am niste puteri ascunse care sunt mai lenese decat mine dar care totusi abia asteapta sa fie descoperite, asta e doar laba. No , vorbesc de ideea in care intradevar, avand stimulentul psihic necesar, poti sa fii intradevar un supererou. Pula mea, nu sa incerci salvarea altora, ci pe a ta. Cel putin asta e scopul meu sau daca intradevar am ramas fascinat un pic de rahatul asta de fictiune a supranaturalului a fost , culmea, tocmai ideea ca daca niste dubiosi inexistenti inventati de altii pot sa faca cacaturi la fel de inexistente dar totusi extraordinare, as fi doar un rateu sa nu pot sa faca macar minim ceva ca ei. Ancoradu-ne in realitate putem spune ca sunt un idiot notoriu care prin secolul 15 crede ca poate sa ajunga pe luna cu o catapulta de dimensiuni imense, problema fiind limitarile obiectului ales, nu obiectul in sine. Ma refer, ca in loc sa ma gandesc la o racheta, in speta gasind un obiect capabil, ma gandesc ca problema sta in dimensiunea catapultei, solutia unica fiind, o catapulta mai mare evident.

Dar nici despre asta nu e vorba. De fapt daca stau sa ma gandesc mai bine, nu stiu despre ce ar putea sa fie vorba. Ma gandesc ca, chiar asa, ancorat in realitatea de zi cu zi, pentru tine, ca om, ca individ, poti sa fii supererou. Repet , nu trebuie tratat ca un cacat gen " woaaaaaaaaaaau, tipul a salvat o pisica, e un supererou" sau "tipul s-a dus la scoala, wuaaaaaaau, cata determinare, atata eroism". Si de ce pula mea vorbim de eroism. Probabil ca in adancul inimii nici nu imi doresc sa fiu super erou, ci doar super. Desi cred ca asta isi doreste toata lumea ceea ce ma plaseaza intr-un cerc si o gama destul de larga de persoane.

Ideea fundamentala a plecat ca, alegandu-ti modelele in viata, chiar ele fictive, exista sansa de a reusi. Uneori nu e vorba de a iti dori sa reusesti, ci efectiv sa depui resursa de energie necesara raportat la ce fel de "obiect" esti . Obiect in sensul ca daca esti o racheta, nu depui un efort extrem , dar daca esti o catapulta, pula mea, trebuie sa muncesti ceva ca sa ajungi pe luna, facand referire la exemplul idiot de mai sus.

Daca esti dispus sa depui energia necesara sa ajungi pe luna sub orice pret, luna fiind scopul final si global in viziunea ta, banuiesc ca ai avea energia necesara pornind si de la o prastie. Dar cand esti undeva plasat intr-o prastie si catapulta , iar energia necesara ti-o consumi cu alte cacaturi exponential inutile, iar dorinta de a ajunge pe luna e egala cu dorinta de a ajunge la politie intr-o zi de sambata, stai si te gandesti daca luna e destinatia corecta.

As mai fi continuat pe ideea ca de cele mai multe ori, luna sau orice alt lucru nu sunt alese de tine ci vin ca cerinte din alte parti, unii trebuind sa ajunga pe pluto si sa se si intoarca, altii neavand nevoie nici macar sa plece din casa, dar asta tine si cu totul de alta formulare pe care nu sunt dispus sa o fac acum. Ma bucur doar ca , am ajuns din nou in aceste clipe intime de a discuta, cu mine, ideea de a fi super erou. O idee idioata, dar care hraneste ego ul si care una peste alta, daca ceva stupid merge, inseamna ca nu e atat de stupid.

Asemeni posturilor anterioare cacatul asta nu are probabil nici cel mai mic sens si lipsit de orice urma umana de coerenta, dar secretul e ca nu am mai citit inca odata inainte de a posta ce am scris aici, de cam 2 ani jumate, ar fi de rahat sa ma schimb acum si pana la urma.... ar fi vreo diferenta?

Seara placuta

Delirul mintii

Stateam intr-o stare larvara incubatorie dupa o zi lunga si nasoala ca o pula de negru si am fost atacat de niste vechi ganduri sau cel putin... asa zise idei. Uneori ma gandeam cum ar fi sa fug. Sa dispar cu totul, sa nu ofer nicio explicatie nimanui, nici macar mie. Sa dispar cu totul sa incetez sa exist in vietile tuturor care ma cunoscut catusi de putin, fizic vorbind cel putin.

E foarte asemanator ca si cum ai muri. Doar ca as exista in continuare, undeva. Nu ar fi ca si cum as fi la 3 metri sub si gata, aia a fost, capat de linie, s-a terminat biletul etc. Ma gandeam cum ar fi sa fug adica efectiv sa nu mai cunosc pe nimeni si totodata sa am puterea de a face lucrul asta, ca si cum mi-as inscena propria moarte, deja intru in zona lui Makaveli sau 2pac cum se mai zice in mass media-ul asa zis underground dar nu foarte underground. Dar ma gandesc, nu foarte serios ce e drept, la ideea de a imi inscena propria moarte. E o lupta continua intre mine, ratatul care desi are o viata inainte, s-a ratat, e ca si cum te-ai impiedicat deja cand ai intrat pe scena vietii, rugandu-te sa nu ajungi in stadiul sa cazi si publicul sa rada de tine. Sa fugi de fapt sa dispari sa iti inscenezi propria moarte ar fi ca si cum ai fugi atunci, in ultima clipa de pe scena, sa nu inteleaga nimeni ce s-a intamplat si sa se gandeasca ca a fost poate, doar o greseala.

Intrinsec, asta si e, o greseala, dar nu a lor ca au platit biletul, ci a mea ca am crezut ca pot sa duc un asemenea spectacol la o asemenea anvergura. E ceva dubios care se manifesta ca o oscilatie din ce in ce mai mare, cu o amplitudine continuu crescatoare asteptand cu frica momentul cand voi iesi din domeniul de definitie. Dar cum as putea eu oare sa ma gandesc la o limita in conditia in care eu nu mi-o pot imagina. Dar hei, vorbeam de ideea sa-mi inscenez propria moarte. Trecand peste impedimentul real, material, palpabil,  imi permit sa sar peste etapa pregatitoare si sa-mi asum reusita cel putin proiectata imaginar. Ce incepe deja sa ajunga oarecum in zona limitei chiar si a imagniarului e ce s-ar intampla dupa, care ar fi certitudinea pe care mi-as dori sa o aleg.

As fi capabil sa-mi asum acest hard reboot si sa fiu altceva? Si eventual sa ranesc niste oameni pana la urma nevinovati? Ce e drept, nu i-am ales eu, nici ei nu m-au ales pe mine, pot doar sa o declar o mutualitate sau o intalnire intamplatoare dar nu chiar asa de intamplatoare, suna sec, nu-mi place . Dar as vrea sa fug, as vrea sa fug cu adevarat. Si totusi nu as face-o. Si aici nu ma refer la ideea ca nu as fi capabil sa fug intr-o zi calduroasa de vara la granita si sa ma duc oriunde doar cu buletinul. Tiganii au reusit, eu stiu si engleza, pizda ma-sii nu o fi asa greu , acum mna, ma gandesc ca nu e imposibil. Ar sfida rationamentul dar nu ar fi ceva care sa fie imposibil de proiectat in realitate. Dar desi mi-as dori sa fug, nu as face-o tocmai in ideea ca probabil as ramane acelasi. Luptandu-ma cu propriile idei si as ramane in continuare eu, cel mai mare dusman pentru mine , distrugandu-ma din interior, incet , temperat si fara o predictie exacta de distrugere completa.

Decadenta sufletului

Abuzandu-mi in continuare aceasta latura artistica cam sovaielnica am decis sa-mi satisfac placerea naturala de a scrie. De fapt, nu e o placere naturala, dar totusi , e unul din putinele lucruri care ma fac sa simt ceva, as indrazni sa zic eu, ca ... ca ma fac sa traiesc...


Mereu am incercat sa-mi raspund la eternele intrebari, cine sunt eu de fapt? care e rolul meu? ce sunt eu? Consider ca un om adevarat puternic si cu un minim control asupra mediului inconjurator ar trebui sa fie capabil sa raspunda la aceste intrebari. Nu pun problema existentialitatii, ce trebuie sa fac eu pe pamant, cum de am venit, unde o sa ajung, daca o sa ma conserv ( daca o sa-mi pastrez mintea, sufletul) daca sunt doar o animala pseudo rationala care incearca sa desluseasca mistere ale vietii care sunt inventate de alte animale, la fel de pseudo rationale.

Nu, imi pun problema cine sunt eu, ce reprezint, adica care e cartea mea de vizita. In cazul de fata simt ca sunt cam la 3 metri sub , adica mort. Simt ca am ajuns la o ratare care in mod magic, nu ma surprinde. E o ratare dureroasa, pentru ca e vorba despre mine dar care era oarecum previzibila in mintea mea, inacceptabila intrinsec. Cam asa s-au intors demonii, fantasmagoric asa numitele griji. Griji de sine, griji care tind din nou in existenta. Totul se leaga de fiinta umana si ce vrea. In cazul de fata sunt atat de coplesit de acesti demoni incat as fi capabil sa ma mint chiar si pe mine si sa zic ca existenta mea s-ar putea rezuma la a trai de la luna la luna pe 15 milioane la carrefour. Si totusi e o solutie usoara, accesibila , la indemana, pe care culmea , foarta multa lume o ... imbratiseaza, pentru ca nu intotdeauna e vorba de o alegere. La mine s-ar pune problema de o alegere. As alege sa imi consum sufletul incercand sa par ca am ceva sau sa nu mi-l consum si sa am altceva, totul fiind de fapt nimic, o porcarie. Citisem undeva acum ceva vreme, ca cica viata ar fi o masina care va face accident la un moment dat fara supravietuitori, iar pasagerii transpusi prin oamenii care trec prin viata s-ar bate pentru locuri prin asa zisele posesii materiale. Intradevar, parca mi-ar conveni sa mor cu aer conditionat, un pic mai mult spatiu si sa fiu acolo in momentul impactului, dar la urma urmei, si ala din spate, tot acolo e.

De multe ori ma gandesc ca ce zic sfideaza logica sau bunul simt, ceea ce e cat se poate de realist si palpabil, nu ca nu as face parte din lumea asta sau ca as fi eu vreun nu stiu ce zeu sau neinteles de societate , pentru ca si societatea asta, face un abuz, rapeste individualizarea , rapeste omul, rapeste eul. E foarte misto ca societatea e compusa in mare parte de oameni cu principii standard comune, dar cu cat avansezi pe o scara psihologica cu atat oamenii se individualizeaza si sunt greu de caracterizat si de prevazut, totusi, fac apartenenta la acelasi lucru, definit.... simplu si rigid... societate.

Si totusi societatea asta, asa infima si nasoala cum e, ramane cea mai valida scara de valori pentru un individ. Pentru ca tare ma gandesc , eu cel putin, de cate ori, faci ca om , un consens cu tine, fara sa ceri aprobarea indirecta a societatii, incepand de la chestii primare precum hainele. Nu te gandesti ca ai putea sa te duci in pijamale la munca, doar pentru ca ar fi confortabil, te gandesti ca automat vei fi stigmatizat, de alti dubiosi participanti la societate, care poate, in adancul sufletului, ar veni si ei in pijamale, dar nu ar face-o sau au ucis acest gand de mult, gandidu-se la randul lor ca sunt dubiosi ca tine care sa ii judece. E o spirala vicioasa. Si totusi , v-ati intreba ce vreau sa zic aici, pentru ca de scris scriu , dar esenta nu e eu cel putin simt ca pierd calea, bine, am pierdut-o de mult, ma refer ca pierd firul ... epic. Societatea din perspectiva mea cel putin poate fi catalogata ca fiind cea mai nemiloasa sabie cu doua taisuri, pentru ca prin societate se defineste capacitatea umana de a infiinta structuri valide si pertiente de mai multi indivizi , dar totusi, aceasta societate iti rapeste caracteristica intrinseca umana.... individualitatea, capacitatea de a fi tare pe ceva ce crezi tu, nu pe ce crede altul. Pentru ca fiecare om, are visul lui, pe care nu il spune la nimeni, uneori de frica, de frica de a fi catalogat pueril sau ... impotriva bunului simt si e pacat, e pacat pentru ca asa acel om ucide speranta de a bate societatea.

Recent m-am gandit serios la ideea de a scrie o carte. Gandindu-ma realist sa fac acest lucru si nu, nu pentru vreo schema economica dubioasa, ca nu se castiga din asa ceva si sincer sunt bucuros , ca intradevar autenticitatea si talentul vin cand nu sunt .... stimulate, ca sa zic asa, de chestii colaterale precum bani, averi, faima  , ci pur si simplu nevoia de a face altceva. E ca si cum te-ai duce la pescuit ca sa vezi cum e sa prinzi pesti si apoi sa le dai drumul, eh si ajungi in dogma... tu cu ce ramai in tigaie? Evitand aceasta problema care ma macina pe mine si pe alte 7 miliarde de oameni, eu am zis ca as fi capabil sa scriu o carte si totodata nu as fi capabil. In primul rand ma gandesc ca ar trebui sa fac o secventionare destul de clara si o paragrafare destul de serioasa si concisa sau cel putin sa am cunostinta de tehnicile primare de redactare. Apoi ideea poetica... despre ce ar putea sa fie cartea asta... despre mine, cine sunt eu? cum as putea sa fac ceva despre mine, daca eu nu stiu cine sunt? sau culmea, sa fie fix cartea acel ceva care sa ma defineasca? Ar fi magnfic si totodata derizoriu sa fie creatia mea cea care ma defineste, progenitura mea asa zis, intelectuala . Si apoi, cine ar citi-o ? Eu as face-o pentru ca ar fi vorba de mine si mna, as face foarte multe chestii care imi implica actiunile mele. Dar altcineva de ce ar face-o. Probabil sunt unii ca mine, de fapt sigur, care au facut lucrul asta si au avut rabdarea si bunul simt sa tina cont si de structura si modul de a scrie o carte. De ce as mai bun eu decat ei? De ce m-ar alege pe mine cineva din exterior , comparat cu ei? Si totusi, ma consider capabil sa fac asa ceva, cred ca pot si o voi face. Dar mai intai, vreau sa urc la ceruri sa am ce povesti anume. Si apoi realizez ca am simtit si simt in continuare aceasta urcare spre cer continua si absoluta si desi nu pare, sunt deja la ceruri, asteptand sa iau totul si sa raman cu nimic, sa dau mai departe.

O seara nu foarte magnifica, chiar groaznica, terifianta, sfasietoare , macabra, apocaliptica si totusi, atat de ... sinistru capabila sa ... satisfaca nevoia de auto-cultivare.

 

Asentimentul devenit sentiment

Ajungi in punctul critic in care intradevar doresti sa iti forjezi cortexul cu niste cacaturi care oricum pleci cu ideea ca nu ai fi capabil de ele, cam asta ar fi introducerea, se da startul.


Timpul, tensiunea, tu...


Depasit intotdeauna intrebi intruna,
Daca mergi tu prea incet sau lumea prea rapid,
Dar stii prea bine ca tu esti pentru mine cum e soarele cu luna,
Ermetizati de lume ca 2 atomi in vid,
Te intrebi daca ceea ce urmeaza va fi succesiv.
Nu conteaza cine esti sau ce faci,
Vrei sa te rezumi doar la sentimentul impulsiv.
Ba de fapt chiar conteaza cine esti, sau poate suntem prea saraci


Nu saraci cu corpul , nici cu sufletul, ci cu timpul
Te-ai gandit vreodata ce va fi sa fie dupa ?
Apuci sa faci cu mine si sa te transpui mie intru totul?
As vrea sa pot sa calculez a noastra fericire intr-o cupa
Nu de vin , ci vin , fin , divin , aparent meschin,
Si totusi timpul, nu eu, te trateaza ca o carpa.
E tragic, sadic , vezi doar empiric , ma simt ca un arlechin
Ti-e sete, hai sa-ti dau niste apa, intre timp iti cant la harpa.

N-am idee ce am zis sau ce o sa zic,
Te-ai fi gandit ca e ca o crima nepremeditata
Mi-as fi dorit ca ce iti dedic tie aici sa fie pe atat de magnific
Nu suna , nu pare , dar stii ca e  , ca o ambrozie uitata
Arunc cuvinte in vant , nu dansez , nu cant, poate rad malefic
Spune-mi tu dragoste, ai cumva inima inghetata?
Sunt ca un drog, afli doar dupa daca sunt benefic
Spune-mi tu, cum de poti sa fii asa , tu, prea frumoasa fata...

Existi tu, tensiunea, simt intensitatea,
Lipsa rezistentei ma face sa tind la infinit
Vino draga mea, vreau sa-ti prezint nemurirea
Parca acum , a 2a oara, te gandesti sa mori subit
Niciodata , nu vei muri , pentru ca te voi salva eu cu... dragostea
Asa ii zice, dragostea, probabil nici nu te-ai fi gandit
Caci eu , un calator prin timp, te-as fi asociat cu un anotimp
Calda ca iarna, rece ca vara,
Ce vrei sa vina, toamna sau primavara?
Voi veni eu ca Che Guevara
Ridicandu-ti povara.



Chestia asta macabra e o creatie proprie, scrisa integral de mine, nu am control de administrare oricum asupra ei, deci ati fi putut sa o furati indiferent daca va place sau nu, doar ca imi permit sa va las consimtamantul ca poate fi a voastra si sa o dati mai departe chiar mintind ca e scrisa de voi. Sunt un zeu darnic.