Mda , nu am mai fost de ceva timp prin preajma, ocupat si rapus de tot felul de alte griji , cum ar fi ratarea personala iminenta care in cazul de fata e... cat se poate de problematica. Lasand deoparte aspectele vietii reale care sa fiu onest incep din ce in ce mai mult sa se agraveze ca un bolnav in stadiu terminal, decid sa omor un pic timpul pe care il am , vorbind despre imaginar, macar asta nu are limite. Bine de fapt ma intereseaza sa vorbesc despre dualismul realitate-fictiune.
Recunosc, izvorul si samanta abordarii acestui topic apare fix din faptul ca m-am intoxicat cu ideea de supereroi si faze de genul. Nu chiar in zona extrema in care am niste puteri ascunse care sunt mai lenese decat mine dar care totusi abia asteapta sa fie descoperite, asta e doar laba. No , vorbesc de ideea in care intradevar, avand stimulentul psihic necesar, poti sa fii intradevar un supererou. Pula mea, nu sa incerci salvarea altora, ci pe a ta. Cel putin asta e scopul meu sau daca intradevar am ramas fascinat un pic de rahatul asta de fictiune a supranaturalului a fost , culmea, tocmai ideea ca daca niste dubiosi inexistenti inventati de altii pot sa faca cacaturi la fel de inexistente dar totusi extraordinare, as fi doar un rateu sa nu pot sa faca macar minim ceva ca ei. Ancoradu-ne in realitate putem spune ca sunt un idiot notoriu care prin secolul 15 crede ca poate sa ajunga pe luna cu o catapulta de dimensiuni imense, problema fiind limitarile obiectului ales, nu obiectul in sine. Ma refer, ca in loc sa ma gandesc la o racheta, in speta gasind un obiect capabil, ma gandesc ca problema sta in dimensiunea catapultei, solutia unica fiind, o catapulta mai mare evident.
Dar nici despre asta nu e vorba. De fapt daca stau sa ma gandesc mai bine, nu stiu despre ce ar putea sa fie vorba. Ma gandesc ca, chiar asa, ancorat in realitatea de zi cu zi, pentru tine, ca om, ca individ, poti sa fii supererou. Repet , nu trebuie tratat ca un cacat gen " woaaaaaaaaaaau, tipul a salvat o pisica, e un supererou" sau "tipul s-a dus la scoala, wuaaaaaaau, cata determinare, atata eroism". Si de ce pula mea vorbim de eroism. Probabil ca in adancul inimii nici nu imi doresc sa fiu super erou, ci doar super. Desi cred ca asta isi doreste toata lumea ceea ce ma plaseaza intr-un cerc si o gama destul de larga de persoane.
Ideea fundamentala a plecat ca, alegandu-ti modelele in viata, chiar ele fictive, exista sansa de a reusi. Uneori nu e vorba de a iti dori sa reusesti, ci efectiv sa depui resursa de energie necesara raportat la ce fel de "obiect" esti . Obiect in sensul ca daca esti o racheta, nu depui un efort extrem , dar daca esti o catapulta, pula mea, trebuie sa muncesti ceva ca sa ajungi pe luna, facand referire la exemplul idiot de mai sus.
Daca esti dispus sa depui energia necesara sa ajungi pe luna sub orice pret, luna fiind scopul final si global in viziunea ta, banuiesc ca ai avea energia necesara pornind si de la o prastie. Dar cand esti undeva plasat intr-o prastie si catapulta , iar energia necesara ti-o consumi cu alte cacaturi exponential inutile, iar dorinta de a ajunge pe luna e egala cu dorinta de a ajunge la politie intr-o zi de sambata, stai si te gandesti daca luna e destinatia corecta.
As mai fi continuat pe ideea ca de cele mai multe ori, luna sau orice alt lucru nu sunt alese de tine ci vin ca cerinte din alte parti, unii trebuind sa ajunga pe pluto si sa se si intoarca, altii neavand nevoie nici macar sa plece din casa, dar asta tine si cu totul de alta formulare pe care nu sunt dispus sa o fac acum. Ma bucur doar ca , am ajuns din nou in aceste clipe intime de a discuta, cu mine, ideea de a fi super erou. O idee idioata, dar care hraneste ego ul si care una peste alta, daca ceva stupid merge, inseamna ca nu e atat de stupid.
Asemeni posturilor anterioare cacatul asta nu are probabil nici cel mai mic sens si lipsit de orice urma umana de coerenta, dar secretul e ca nu am mai citit inca odata inainte de a posta ce am scris aici, de cam 2 ani jumate, ar fi de rahat sa ma schimb acum si pana la urma.... ar fi vreo diferenta?
Seara placuta
Recunosc, izvorul si samanta abordarii acestui topic apare fix din faptul ca m-am intoxicat cu ideea de supereroi si faze de genul. Nu chiar in zona extrema in care am niste puteri ascunse care sunt mai lenese decat mine dar care totusi abia asteapta sa fie descoperite, asta e doar laba. No , vorbesc de ideea in care intradevar, avand stimulentul psihic necesar, poti sa fii intradevar un supererou. Pula mea, nu sa incerci salvarea altora, ci pe a ta. Cel putin asta e scopul meu sau daca intradevar am ramas fascinat un pic de rahatul asta de fictiune a supranaturalului a fost , culmea, tocmai ideea ca daca niste dubiosi inexistenti inventati de altii pot sa faca cacaturi la fel de inexistente dar totusi extraordinare, as fi doar un rateu sa nu pot sa faca macar minim ceva ca ei. Ancoradu-ne in realitate putem spune ca sunt un idiot notoriu care prin secolul 15 crede ca poate sa ajunga pe luna cu o catapulta de dimensiuni imense, problema fiind limitarile obiectului ales, nu obiectul in sine. Ma refer, ca in loc sa ma gandesc la o racheta, in speta gasind un obiect capabil, ma gandesc ca problema sta in dimensiunea catapultei, solutia unica fiind, o catapulta mai mare evident.
Dar nici despre asta nu e vorba. De fapt daca stau sa ma gandesc mai bine, nu stiu despre ce ar putea sa fie vorba. Ma gandesc ca, chiar asa, ancorat in realitatea de zi cu zi, pentru tine, ca om, ca individ, poti sa fii supererou. Repet , nu trebuie tratat ca un cacat gen " woaaaaaaaaaaau, tipul a salvat o pisica, e un supererou" sau "tipul s-a dus la scoala, wuaaaaaaau, cata determinare, atata eroism". Si de ce pula mea vorbim de eroism. Probabil ca in adancul inimii nici nu imi doresc sa fiu super erou, ci doar super. Desi cred ca asta isi doreste toata lumea ceea ce ma plaseaza intr-un cerc si o gama destul de larga de persoane.
Ideea fundamentala a plecat ca, alegandu-ti modelele in viata, chiar ele fictive, exista sansa de a reusi. Uneori nu e vorba de a iti dori sa reusesti, ci efectiv sa depui resursa de energie necesara raportat la ce fel de "obiect" esti . Obiect in sensul ca daca esti o racheta, nu depui un efort extrem , dar daca esti o catapulta, pula mea, trebuie sa muncesti ceva ca sa ajungi pe luna, facand referire la exemplul idiot de mai sus.
Daca esti dispus sa depui energia necesara sa ajungi pe luna sub orice pret, luna fiind scopul final si global in viziunea ta, banuiesc ca ai avea energia necesara pornind si de la o prastie. Dar cand esti undeva plasat intr-o prastie si catapulta , iar energia necesara ti-o consumi cu alte cacaturi exponential inutile, iar dorinta de a ajunge pe luna e egala cu dorinta de a ajunge la politie intr-o zi de sambata, stai si te gandesti daca luna e destinatia corecta.
As mai fi continuat pe ideea ca de cele mai multe ori, luna sau orice alt lucru nu sunt alese de tine ci vin ca cerinte din alte parti, unii trebuind sa ajunga pe pluto si sa se si intoarca, altii neavand nevoie nici macar sa plece din casa, dar asta tine si cu totul de alta formulare pe care nu sunt dispus sa o fac acum. Ma bucur doar ca , am ajuns din nou in aceste clipe intime de a discuta, cu mine, ideea de a fi super erou. O idee idioata, dar care hraneste ego ul si care una peste alta, daca ceva stupid merge, inseamna ca nu e atat de stupid.
Asemeni posturilor anterioare cacatul asta nu are probabil nici cel mai mic sens si lipsit de orice urma umana de coerenta, dar secretul e ca nu am mai citit inca odata inainte de a posta ce am scris aici, de cam 2 ani jumate, ar fi de rahat sa ma schimb acum si pana la urma.... ar fi vreo diferenta?
Seara placuta
