Radius

Incerc sa urc inapoi din infern, oarecum trecand printr-un dubios purgatoriu spre succes sau fericire sau perfectiune cum i se mai zice. Cred ca idealul fiecaruia e sa atinga o asa zisa perfectiune fara sa stie ce sa faca cu ea ulterior sau sa o cunoasca intrinsec... e ca asa li s-a zis, ca fericirea reprezinta cuanta tuturor valorilor bune si ca prin ea putem defini bunastarea unui individ. Perfect de acord si adevarat , dar ce se intampla cand cineva refuza perfectiunea. Aceasta perfectiune reprezinta si responsabilitati. Desi cred in perfectiune, nu cred in perfectiunea absoluta ( pleonasm a?) , tocmai ca poate exista o perfectiune ... mai... potrivita sa zicem asa.

Si poate nu esti pregatit sa intri in perfectiune, poate de fapt asta e problema multor oameni, inclusiv a mea. Poate nu pot sa duc in spate perfectiunea. Ca un overworkcharge. Esti doar un oarecare , care se crede special. Tot ce ai de partea ta e vorba ca niciun fulg de zapada nu se considera responsabil de o avalansa.
Perfectiunea nu exista, in termeni pur teoretici, practic poti sa ti-o alegi, sa ti-o modelezi si intr-un final sa ajungi la ea. Nu intr-un regim permanent, mai degraba intr-un tranzitoriul, fix acea portiune cand treci dintr-o stare intr-alta, acolo se produce perfectiunea, e scurta, uneori nici macar nu e notabila , dar se petrece. E chintesenta individului de a se depasi si a face ceva. Pentru ca efortul e sa urci pe treapta urmatoare nu sa mergi pe ea. E ca un salt, care ai nevoie de timp si tactica sa il reusesti. In general as fi continuat , dar am uitat ideea fundamentala... nici nu e de mirare, asta e un draft de acum 3 luni ... normal ca plm nu mai stiu ce idee as fi putut sa am ...

Constiinta rationalul sufletul impredictibilul

Cel mai dubios lucru e cand ai parte de surprize cand deja crezi ca ai acoperit tot. Si nu e ca as fi vreun obsedat de control sau vreun cacat de genul, pur si simplu iti strica planurile si calculele.
Intradevar cea mai mare batalie care se poate duce, la nivel psihic, e cu tine, cel putin eu nu am gasit vreun adversar mai de temut...decat eu insumi.

Desi iti stii adversarul si slabiciunile, nu poti sa creezi o metoda de a razbi de a castiga. Si lucrul asta e cand trebuie sa iei o decizie, o alegere fortata , pe care trebuie sa o faci inevitabil. Si o faci... si te gandesti daca e bine ce ai facut sau daca era bine sa faci alegerea aia in primul rand. Si te gandesti si te intrebi si nu poti dormi si te consuma usor usor. Intre timp apare unda de rezonanta a alegerii si primesti un al2lea futai mintal. Odata de la tine, nefiind sigur pe ceea ce ai facut, iar apoi din partea alegerii care duce la niste reactii, repercursiuni, ma rog. Vechea poveste cauza si efect.

Si nu te increzi in nimeni decat in tine, gandindu-te ca esti guvernatorul propriilor actiuni si meh, e vorba aia, decat sa o comit pe greseala altuia, macar o fac pe greseala mea si sunt impacat. In speta o greseala tot o greseala e, oricum ar fi, dar relevanta cauzei e penrtu a o remedia , repara, sau a nu fi repetata cel putin. Si iti pare rau, ca apare socul ala de unda si totul incepe usor usor sa se prabuseasca. Incerci sa ramai calm, sa iti urmezi scopul urmarind ultima particula de lumina intr-un nor de ceata. Si te rogi sa fie bine si sa fie ce trebuie, dar nu poti ca e ca si cum te-ai ascunde intr-o baraca extenuat dupa cat ai alergat de un taifun. Si deja taifunul se apropie si iti dai seama ca decizia , poate, e... irelevanta. Si atunci se produce de-click ul. Iesi din baraca si infrunti taifunul. Normal, esti luat pe sus invartit , trantit, spart si dupa aterizezi undeva... si cam atat... liniste.

Si te bucuri de linistea aia si te gandesti ca pretul... nu a fost asa de mare, ca te-ai fi asteptat la mai rau. Ai scapat de taifun...ce nu stii inca e ca nu ai scapat de tine. Si reapare eul tau, asa zis pozitiv, tu imbracand mantia rautatii si a alegerii gresite. Si iti bagi pula si te bati cu el , il iei drept impostor. In general mi se pare un paradox ca aparatorii pacii sa poarte arme. Ce apara de fapt? PACEA nealegand-o sau apara PACEA cu arme? ha, ce cacat. Si il bati, dar fix inainte de lovitura capitala, te opresti si ti se face mila. Iti dai seama ca te distrugi intrinsec pe tine si alegi sa te opresti. Nu intelege, vede doar o oportunitate, se ridica cu ultimile puteri si te doboara, dar esti impacat pentru ca in mintea ta, ai facut alegerea corecta si culmea... ai fost alegerea corecta in tot acest timp. Sau poate nu si asa a fost sa fie sa castige el. Cui ii mai pasa, ultimul lucru care ti-l amintesti e apropiindu-se de tine cu pasi marunti. Si te trezesti, in acelasi loc dar fara el prin preajma? Sa fi luat aceiasi decizie ? Dubios, realizezi ca totusi dusmanul nu e el, sau daca exista un dusman, e impropriu zis dusman, o sa o numim simplu cauza.

Vrei sa afli cauza vrei sa intelegi ce se petrece. Dar esti prea ranit. Afli eventual, nu complet, partial, te intelegi pe tine, ajungi la sursa la nucleul tau existential si intelegi. Si decizi sa renunti, asemanator principiului, doar mortii au vazut sfarsitul razboiului. Si renunti, nu asa e firea ta, totusi o faci, consideri ca e suficient si ca nu mai poti. Pur si simplu unele povesti nu au final glorios si nu sunt facute sa inspire, asta e una dintre ele, cred... sper sa aflu contrariul ... macar