Dupa cum probabil ati realizat deja din titlu, acel gamer sunt eu. Acum vreo 2 zile m-am enervat asa de tare la Starcraft incat imi venea sa sparg monitorul. Am sters jocul, am injurat, am dat niste pumni in masa, dar a 2-a zi gandind la rece am facut o recapitulare a ceea ce probabil defineste epicentrul hobby-urilor mele. Acestea fiind, evident, jocurile pe calculator. Povestea a inceput undeva prin clasa a 5-a cand am inceput sa am internet. Concret asta se intampla candva prin 2006. Am fost mereu pasionat de jocurile pe calculator jucandu-ma de pe la varsta de 4-5 ani dar cu intreruperi, fiind o perioada destul de secetoasa din punct de vedere tehnologic si neavand acces prea larg la calculator. In fine, am constatat eu ca perioada de unde poate fi trasabila toata experienta jocurilor incepe din momentul in care am avut internet si brusc am devenit conectat intr-un mod in care nici nu imi imaginam. Yahoo Messenger, Hi5 si alte prostii. Nu prea m-au prins astea, in schimb stiu ca era sa raman repetent in clasa a 5-a pentru ca ma anturasem cu alti ratati si in principiu pe langa ca ne bateam cu toate ciorile de varsta noastra, ne jucam Counter Strike 1.6. Orele de informatica erau nelipsite, 6 seara, bezna si in dibacia noastra de copii am reusit sa strecuram jocul in calculatoarele scolii, ulterior devenind expert in arta instalarii acestui joc penal in calculatoare cu sisteme de securitate din ce in ce mai bine puse la punct. Fast forward am avut o perioada de pauza in clasa a 6-a si a 7-a unde am fost pus fortat la invatat si am facut primul pas spre educatie.
Acestea fiind spuse am fost extras din anturajul nociv din care faceam parte si plasat intr-un colectiv oarecum strain mie. In urma sustinerii tezelor cu subiect unic sau ma rog, echivalentul capacitatii sau Dumnezeu stie cum le mai zice acum chestiilor alora care contribuie la media ta finala cand aplici la un liceu decent, am luat note senzational de bune si cu un parcurs foarte bun in timpul anilor am reusit sa intru la un liceu de top. Aici intervine vacanta de vara dintre clasa 8-a si clasa a 9-a. Personal cred ca a fost apogeul acestui hobby. In principiu pentru ca mi-am realizat un anturaj mai restrans care ulterior au fost si colegii mei de clasa din liceu. A fost probabil cea mai frumoasa vara pe care am trait-o in ideea ca desi in continuare faceam apartenenta la strada si la vagabonteala tipica anilor 2000, in aceeasi masura reusisem sa imi creez o lume virtuala la fel de interesanta. In continuare pe parcusul liceului, au intervenit chestiunile sociale de tip iesit pe afara cu fete, party-uri si desi ma jucam in continuare, intr-o oarecare masura eram in punctul de a alege ce vreau sa fac. Perioada liceului a fost din nou un moment de dezvoltare personala, intr-un mod mai intim si totodata mai sensibil. Revenind la ideea de jocuri, dupa ce 3 ani am stat degeaba, a venit clasa a 12-a cu vechea poveste sustinerea bacului. Dezinteresat si arogant nu i-am acordat atentie prea mare, devenind constient de implicatiile acestui examen abia tarziu. Reusind sa invat 3 ani de matematica fizica si romana in doar 3 luni am reusit sa scot o medie satisfacatoare la bac. Astea fiind spuse si reusind o performanta personala am considerat ca nu e cazul sa ma opresc si sa-mi masor adevaratele puteri cu o provocare reala din moment ce bacul mi s-a parut mereu o gluma ieftina. Asa ca am aplicat la electronica si telecomunicatii la politehnica si din nefericire am si intrat. Aici incepe de fapt declinul si ratarea congruenta jocurilor. In principiu pentru ca am avut alte asteptari si pentru ca in realitate nu imi placea absolut nimic de acolo. Asa ca mi-am refacut anturajul de prieteni din liceu, de data asta l-am imbunatatit si am inceput sa ne inhaitam la joace si pierdut zile nopti luni as indrazni sa zic chiar ani, jucandu-ne.
La un moment dat cred ca eram toti jucatori semi-profesionisti desi nu ne-a interesat pe niciunul aspectele popularitatii sau a banilor oricum putini din acest domeniu. Ratarea devine cand jocurile ca orice alt lucru sau obiect catalizator al starilor interioare incepe sa dauneze, cam ca drogurile asa. Lumea nu ia in serios treaba asta cu jocurile si de cele mai multe ori nici nu ar trebui, dar jucandu-ma pe calculator peste 14 ani din viata pot spune ca in anumite situatii poate avea un impact negativ asemanator drogurilor. In primul rand devii intolerant la societate deoarece nu mai faci parte din ea iar in al doilea rand nu prea mai vrei sa te intorci. Dar in acelasi timp, ce mi se intampla mie e ca vrei sa scapi de flagel si nu poti. Momentan am venit cu un plan de reintegrare sociala asemanator somerilor pe piata muncii si merge destul de binisor. Si totusi, in momente de slabiciune in care ma joc, traiesc o stare duala in care totusi vreau sa ma joc, probabil din obisnuinta si dintr-un obicei format, dar in acelasi timp nu imi mai face placere sa ma joc. Ratarea e cand te joci de 5 ani incoace fara sa vrei a te mai juca si totusi sa deschizi calculatorul facand fix asta.
Acestea fiind spuse am fost extras din anturajul nociv din care faceam parte si plasat intr-un colectiv oarecum strain mie. In urma sustinerii tezelor cu subiect unic sau ma rog, echivalentul capacitatii sau Dumnezeu stie cum le mai zice acum chestiilor alora care contribuie la media ta finala cand aplici la un liceu decent, am luat note senzational de bune si cu un parcurs foarte bun in timpul anilor am reusit sa intru la un liceu de top. Aici intervine vacanta de vara dintre clasa 8-a si clasa a 9-a. Personal cred ca a fost apogeul acestui hobby. In principiu pentru ca mi-am realizat un anturaj mai restrans care ulterior au fost si colegii mei de clasa din liceu. A fost probabil cea mai frumoasa vara pe care am trait-o in ideea ca desi in continuare faceam apartenenta la strada si la vagabonteala tipica anilor 2000, in aceeasi masura reusisem sa imi creez o lume virtuala la fel de interesanta. In continuare pe parcusul liceului, au intervenit chestiunile sociale de tip iesit pe afara cu fete, party-uri si desi ma jucam in continuare, intr-o oarecare masura eram in punctul de a alege ce vreau sa fac. Perioada liceului a fost din nou un moment de dezvoltare personala, intr-un mod mai intim si totodata mai sensibil. Revenind la ideea de jocuri, dupa ce 3 ani am stat degeaba, a venit clasa a 12-a cu vechea poveste sustinerea bacului. Dezinteresat si arogant nu i-am acordat atentie prea mare, devenind constient de implicatiile acestui examen abia tarziu. Reusind sa invat 3 ani de matematica fizica si romana in doar 3 luni am reusit sa scot o medie satisfacatoare la bac. Astea fiind spuse si reusind o performanta personala am considerat ca nu e cazul sa ma opresc si sa-mi masor adevaratele puteri cu o provocare reala din moment ce bacul mi s-a parut mereu o gluma ieftina. Asa ca am aplicat la electronica si telecomunicatii la politehnica si din nefericire am si intrat. Aici incepe de fapt declinul si ratarea congruenta jocurilor. In principiu pentru ca am avut alte asteptari si pentru ca in realitate nu imi placea absolut nimic de acolo. Asa ca mi-am refacut anturajul de prieteni din liceu, de data asta l-am imbunatatit si am inceput sa ne inhaitam la joace si pierdut zile nopti luni as indrazni sa zic chiar ani, jucandu-ne.
La un moment dat cred ca eram toti jucatori semi-profesionisti desi nu ne-a interesat pe niciunul aspectele popularitatii sau a banilor oricum putini din acest domeniu. Ratarea devine cand jocurile ca orice alt lucru sau obiect catalizator al starilor interioare incepe sa dauneze, cam ca drogurile asa. Lumea nu ia in serios treaba asta cu jocurile si de cele mai multe ori nici nu ar trebui, dar jucandu-ma pe calculator peste 14 ani din viata pot spune ca in anumite situatii poate avea un impact negativ asemanator drogurilor. In primul rand devii intolerant la societate deoarece nu mai faci parte din ea iar in al doilea rand nu prea mai vrei sa te intorci. Dar in acelasi timp, ce mi se intampla mie e ca vrei sa scapi de flagel si nu poti. Momentan am venit cu un plan de reintegrare sociala asemanator somerilor pe piata muncii si merge destul de binisor. Si totusi, in momente de slabiciune in care ma joc, traiesc o stare duala in care totusi vreau sa ma joc, probabil din obisnuinta si dintr-un obicei format, dar in acelasi timp nu imi mai face placere sa ma joc. Ratarea e cand te joci de 5 ani incoace fara sa vrei a te mai juca si totusi sa deschizi calculatorul facand fix asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu